joi, 29 mai 2014

Inaltarea Domnului si cinstirea eroilor neamului

 
Arhim. Mihail Daniliuc: Ce legătură au eroii neamului cu Înălțarea Domnului?
Inaltarea-Domnului-391x492
În fiecare an, la patruzeci de zile după mântuitoarea Înviere a Domnului Hristos, proslăvim Sfânta Sa Înălțare cu trupul la Cer, praznic plin de lumină și bucurie, care ne amintește că Mântuitorul a coborât pe pământ, S-a întrupat, luând chip de om, Și-a însușit natura umană,  îndumnezeindu-o în Trupul Său, apoi S-a înălțat cu ea la Ceruri, ca să ne arate că destinația noastră finală n-o reprezintă pământul, ci Împărăția lui Dumnezeu, unde suntem chemați să trăim veşnic în iubirea Preasfintei Treimi. Domnul nu ne indică doar ținta, ci ni se face itinerar și energie, ca să ne ajute să ajungem la binecuvântata stare a celor mântuiţi.
La noi, sărbătoarea se trăieşte cu toată evlavia și cumsecădenia, deoarece în aceeași zi ne cinstim eroii: ostaşii şi luptătorii români din toate timpurile, din toate locurile, jertfiţi pe câmpurile de luptă, în lagăre, în închisori, pentru apărarea patriei, a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român. De ce a rânduit Biserica această împreună serbare? În ce constă  legătura dintre Înălțarea Domnului cu trupul la Cer și eroii români? Este lesne de stabilit o relație duhovnicească, fiindcă nouă, românilor, ni s-a rânduit să ne ridicăm, să ne înălțăm ca neam prin jertfă, cunoscând în existența bimilenară nenumărate răstigniri, dar și minunate învieri. Nu cred că era mai potrivită cinstirea eroilor români decât în ziua Înălțării, arătând astfel că, prin sângele lor, noi am ținut mereu fruntea sus, nelăsându-ne umiliți de tăvălugul istoriei.
Totuși, celebrarea parcă nu se prea potrivește cu perioada atât de zbuciumată pe care o traversăm: globalizare, universalizare și uniformizare. Din pricina acestor procese și transformări, identitatea națională are foarte mult de suferit. Ne paște pericolul risipirii într-o pluralitate de idei sau obiceiuri străine de glia şi de simțirea națională. Românul adevărat nu se izolează, dar nici nu-și dizolvă identitatea spirituală, acceptând tot felul de ritualuri ori practici nerecunoscute de sfânta sa tradiţie bimilenară.
Poporul român, spunea Gheorghe Brătianu, constituie o enigmă și un miracol”. Chiar așa este căci, viețuind atâtea veleaturi într-o „mare slavă”, dar și la răspântia intereselor marilor imperii sau stăpânirilor recente, încă nu și-a pierdut credința, tradiția ori graiul! Am spus „încă nu”, deoarece ceea ce nu s-a reușit până acum prin constrângerea războiului, a amenințării cu moartea, se pare că se izbuteşte astăzi, prin multele ispite și încercări ce ne zdruncină aceste valori. Principalele cauze nu sunt, așadar, forța armelor sau șantajul politic, ci propriile slăbiciuni, relativizarea adevărurilor credinței noastre sfinte.
Un semn vădit al stării de fapt îl reprezintă modul superficial de a ne raporta la înaintași, la tot ce ne reprezintă pe noi, ca neam. Vorbim de cinstirea eroilor, dar pe câți dintre conaționali îi interesează, în realitate, aşa ceva? Uităm prea ușor că, dacă unui popor îi slăbește puterea de a-şi iubi şi de a-și respecta valorile, el se află în declin; când viața lui se macină din pricina rătăcirilor, a indiferentismului religios, a luptelor fratricide pentru putere, când îşi uită credința strămoșească și istoria, atunci patria se stinge. Cerul țării pare, ce-i drept, același, pământul arată la fel de roditor, râurile repezi cu ape cristaline curg, așijderea, grăbite către Marea cea Mare; așezările omenești rămân la locurile lor, încremenite între veacuri, dar sufletul neamului parcă se spulberă. Fără acesta, amintirile sfinte se șterg, peste tradițiile multiseculare se aşterne uitarea, iar sub ochii noștri nu rămâne decât cadavrul unui popor, alături de mormântul unei patrii.
Vasăzică suntem chemați să ne cinstim eroii nației. În toate bisericile din cuprinsul românismului se fac slujbe de pomenire, ba chiar și prin piațete, pe la monumentele istorice, apoi se depun coroane de flori, rostindu-se cuvinte elogioase. Să precizăm că Sfânta noastră Biserică a rânduit pomenirea lor nu doar în astfel de momente solemne, ci în fiecare zi în cadrul dumnezeieștii liturghii, când preotul, la ieșirea cu cinstitele daruri, spune: pe eroii români din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinței strămoșești, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăția Sa. Ce bine ar fi dacă am învăța de la Biserica dreptmăritoare, „mama spirituală a poporului român”, să ne amintim zilnic de ei, rugându-ne Domnului pentru sufletele lor! Dar, e suficient numai atât? Parcă e prea puțin pentru sacrificiul lor. S-ar cădea să împletim neuitarea cu truda fiecăruia dintre noi de a le imita, pe cât posibil, jertfa și dragostea pentru țară, pentru idealul sfânt al unității și demnității noastre ca neam.
Ne găsim noi, oare, răgazul de a medita la asemenea lucruri? Nu am pretenția că pot fi în asentimentul tuturor, căci unii, cu năduful grijilor în minte, vor rosti: „nu ne țin de foame noțiunile de eroism, patrie și unitate; nu ne plătesc facturile, nici ratele la bănci”. Nu zic, au și ei dreptate. Dar, fără apartenența la un neam, la o istorie, devenim mai săraci, mai înfometați, mai datori. Patria ne face să simțim că aparținem unui popor, că avem obârșii. Apărându-ne identitatea, ne apărăm pe noi înșine și pe eroii noștri, al căror sânge ne curge prin vene.
De aceea zic, să reînvățăm să ne cinstim eroii, adăugând aducerilor aminte lucrare, dăruire, jertfă și recunoștință; într-un cuvânt, iubire față de tot ceea ce este românesc, frumos şi curat.
Irina Nastasiu: Glorie eroilor neamului!
Astăzi, facem pomenirea tuturor eroilor, ostaşilor şi luptătorilor români din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român.
Să nu-i uităm pe eroii care au luptat la Posada, Rovine, Vaslui, Războieni, Călugăreni ori Şelimbăr, pe cei care şi-au dat viaţa în luptele Războiului pentru Independenţă din 1877-1878, ale Războiului pentru Întregirea Neamului din 1916-1918, pe cei care s-au jertfit pentru ţară în 1941-1945, pe fronturile celui de-al Doilea Război Mondial sau pe cei care au murit în închisorile comuniste, pentru apărarea şi întărirea credinţei ortodoxe. Să aducem un omagiu şi eroilor care s-au jertfit pentru libertate şi credinţă în Revoluţia din decembrie 1989.
Constantin Brâncoveanu, Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare sau Neagoe Basarab sunt străluminate chipuri de sfinţi eroi, cărora le datorăm recunoştinţa noastră.
De ce avem nevoie de eroi?
Pentru că ne mişcăm într-o lume care se închină la idoli, pentru că eroii de azi sunt cel mult actorii filmelor de succes, iar oferta lor – de altfel, atât de ieftină – ne tentează mult mai mult decât cununa muceniciei eroilor de altădată. Pentru că nu mai ştim şi nici nu mai vrem să aflăm nimic din trecutul glorios, ascuns sub praful indiferenţei noastre. Pentru că nici noi şi nici copiii noştri nu vom şti, la vreme de nevoie, să închinăm o rugăciune strămoşilor. Rupţi de trecut, ne vom pierde treptat identitatea, vom uita cine suntem şi care este menirea noastră pe acest pământ.
Neştiind nimic despre sacrificiul eroilor noştri, ne vom agăţa de promisiunile unei societăţi bolnave şi imorale, o societate care nu mai pune nici un preţ pe valorile autentice, pe normalitatea familiei sau pe legile lăsate de Dumnezeu. Căci alte legi cumplite vor guverna vieţile noastre, iar noi nu vom avea tăria de a le respinge, sugrumaţi de frica de a ne pierde şi fărâma de pâine amară pe care o mai mâncăm, prin mila Bunului Dumnezeu…
De aceea, se cuvine să-i cinstim pe eroi, azi şi în fiecare clipă a vieţii noastre. De fapt, ei ne sunt atât de aproape!… Căci, în fiecare din noi bate o inimă de Mihai, Mircea, Ştefan sau Neagoe. O inimă de domnitor sau de simplu soldat care şi-a ascuns, aşa cum spune un cântec, toată ţara în raniţă. Ca să nu i-o mai fure nimeni niciodată…
Cuvintele părintelui protop vorbesc însă despre noi. Despre nevoia reaşezării noastre în matca firească a binelui. A responsabilităţii şi înălţării.
„Prin moartea lor, noi, astăzi, trăim“ sunt cuvinte ce mărturisesc, în dramatismul încărcăturii lor, în aceeaşi măsură, jertfa înaintaşilor şi obligaţia ca prin ea, noi, cei de astăzi, să ne restaurăm fiinţa. Să ne ridicăm din starea de om al suferinţei la cea de om al slavei.

Eroii care odihnesc în tainiţele mausoleului

Pentru unii sună poate desuet aceste cuvinte, într-un timp în care nimic nu pare a se mai regăsi. De aceea este bine, din când în când, primăvara, să păşim într-un mausoleu şi să tăcem. Atât. Să tăcem, şi apoi să intrăm într-o biserică. Aşa am făcut şi noi la Giurgiu. Am păşit în Mausoleul Eroilor tăcând. Între zidurile acestuia odihnesc osemintele a 350 de ostaşi români identificaţi, căzuţi în luptele din judeţ în toamna lui 1916, şi a 69 militari germani, morţi în spitalul din Giurgiu între 1916 şi 1918. Alături de ele, în osuar mai sunt depuse rămăşiţele a peste 4.000 de militari români, decedaţi la Giurgiu, Naipu, Prunaru, Bălăria, în prizonieratul din Bulgaria, şi trei soldaţi din trupele coloniale franceze, morţi în 1918. Am intrat apoi în Biserica „Înălţarea Domnului“ şi ne-am închinat.
Probabil, am fi plecat din Giurgiu doar cu cutremurarea întâlnirii cu trecutul, cu eroii, cunoscuţi sau necunoscuţi, aflaţi cu oasele la vedere, ca să nu-i uităm. Înţelesul cuvintelor părintelui protopop depinde de fiecare. De aceea, din când în când, e bine să păşim într-un mausoleu şi să tăcem. Apoi să intrăm într-o biserică.

Când uităm sensul „moralei eroice“

L-am întrebat pe părintele protop ce spun oamenii despre această biserică şi mi-a răspuns aşa:
«Considerând numele dat acestui sfânt lăcaş, de Biserica Eroilor, toţi ar trebui să vibreze la auzul ori la pronunţarea lui. Din păcate însă, semnificaţia mai este cunoscută doar de specialişti, de preoţii slujitori şi de alţi câţiva, puţini la număr. Mulţi ridică din umeri sau arată o indiferenţă totală. Secularizarea îşi spune cuvântul! Astăzi, nimeni nu mai înţelege ceea ce numea părintele Dumitru Stăniloae „morală eroică… condiţia eternă a viabilităţii oricărei societăţi sau atracţia centripetală a părţilor unui întreg“. Astăzi, omul gândeşte, doreşte să acapareze cât mai mult pentru sine. Uită de cei din jur. Iar societatea, dacă nu se destramă, cu siguranţă, se şubrezeşte, suferă foarte mult. Când fiecare se întrece să vândă, să înstrăineze bunuri ce nu-i aparţin, ce a mai rămas din societate, cuvinte precum „erou“, „morală eroică“, „morală de sacrificiu“ sunt taxate, ca să nu spun compromise. Locul eroului este şters. Prin forţă centrifugală, prezenţa egoistului se face tot mai simţită. Nu mai sunt mulţi care să înţeleagă rugăciunea Bisericii: „Încă ne rugăm pentru ostaşii căzuţi pe toate câmpurile de luptă pentru apărarea ţării noastre şi a credinţei strămoşeşti…“ Şi nici cuvintele Mântuitorului „Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine, îl va afla“.»

Moartea îl aşază pe om înaintea veşniciei

L-am rugat pe sfinţia sa să ne tălmăcească înţelesul propriu al Învierii, pornind de la cuvintele descoperite de noi în interiorul mausoleului: „Cei ce au căzut pentru ţară/ Pe locul câmpului bogat/ Jertfind o-ntreagă primăvară/ Nu au murit, ci au înviat!“ Iată răspunsul: «„Cei ce au căzut pentru ţară…“, după cum spune şi poporul, se odihnesc. Ei nu au murit, ci doar repausează. Au rămas cu trupul sub o brazdă-ndepărtată, ca prin ei, noi să avem „roadă însutită“. Moartea, în ciuda înfăţişării ei negative, îl aşază pe om înaintea veşniciei. Spre deosebire de noi, eroii, cei care au „jertfit o-ntreagă primăvară“ au înţeles mult mai bine pilda lui Hristos, care S-a adus pe Sine jertfă pentru viaţa lumii. Şi asta au arătat-o ca pe o formă de iubire supremă, pentru că „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul să şi-l pună pentru prietenii lui“… „Nu au murit, ci au înviat!…“»
Atâta vreme cât Biserica nu vede Învierea lui Hristos ca un simplu amănunt biografic al vieţii Lui, ci ca pe un eveniment ontologic, care deschide o nouă perspectivă oamenilor, spunem că Învierea nu există doar ca aşteptare, ci şi ca experienţă de trăire. Învierea nu se află după moarte, ci prin moartea însăşi. Iar acest lucru îl putem înţelege din cuprinzătorul imn al Învierii: „Hristos a înviat din morţi,/ cu moartea pe moarte călcând/ şi celor din morminte viaţă dăruindu-le“, imn care ne înfăţişează, într-o manieră inegalabilă, înţelesul antropologic, extrem de profund, al morţii şi învierii…“

A sluji cu sentimentul micimii omeneşti

L-am mai întrebat pe părintele Sabin Mâţ cu ce sentiment slujeşte într-un loc atât de special şi a răspuns:
„Cu sentimentul micimii noastre omeneşti. Dar şi cu sentimentul datoriei faţă de cei care s-au jertfit pentru noi. Şi asta pentru că ei ne obligă să ne punem întrebarea firească dacă nu cumva avem vreo obligaţie. Dacă vieţile noastre de până acum mai pot continua la fel. Or, dacă modul în care vieţuim nu ne jenează, în primul rând, pe noi înşine.
Am plecat de la Giurgiu atinşi de cuvintele părintelui Sabin Mâţ. Am fi vrut să rostim ceva, dar tăcerea ne-a pecetluit gurile. Fără de rostire şi fără de scuză trăim prezentul nostru.
Am deschis Penticostarul şi am citit din slujba Înălţării Domnului: „Firea omenească, cea căzută prin stricăciune, ai ridicat-o, Hristoase, şi cu suirea Ta ai înălţat-o, şi împreună cu Tine pe noi ne-ai preaslăvit…“ Oare vom mai învăţa să trăim vreodată în fire această verticală a zborului?
sursa: www.razboiintrucuvant.ro

Un comentariu:

  1. OFF TOPIC

    Cine doreşte să înţeleagă felul în care gândesc oamenii din umbră (masonii), să pătrundă mai adânc viziunea măreaţă a lor asupra lumii din perspectiva cuceritorilor (bărbaţilor ,,puternici”), să vizioneze filmul aşa-zis istoric ,,ALEXANDER” (2004). Acest film îl preamăreşte pe Alexandru cel Mare şi visul său de a cuceri întreaga lume, să unească Asia cu Europa. Sunt multe aspecte în acest film, desigur regizat magistral în stil hollywoodian, care ne indică faptul că pentru masoni acesta este un film foarte educativ şi util.
    Ne vorbeşte practic despre VISUL DE A CUCERI OMENIREA PRIN FORŢĂ, PRIN LUPTĂ, astăzi când sunt atât de aproape de împlinirea lui… Numai că, pentru profani (adică noi toţi ceilalţi), termenul de CUCERIRE este înlocuit cu UNIFICARE.
    Şi vedem unificarea la toate nivelurile: economic, cultural, spiritual (calea ecumenismului), social (modul de viaţă modern, antitradiţional) şi politic…

    RăspundețiȘtergere

Decizia de publicare a opiniilor dvs. ne aparţine în întregime. Responsabilitatea juridică pentru conţinutul comentariilor dvs. va revine în exclusivitate. In cazul in care contin expresii necuviincioase sau calomnii suntem nevoiti sa-l anulam. Va multumim pentru intelegere.